Spovedania şi Împărtăşania: câteva gânduri şi îndrumări practice (București, 7.10.2014)
Conferință ținută în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Sensurile şi importanţa Sfintei Taine a Spovedaniei şi ale Sfintei Taine a Împărtăşaniei în teologia, spiritualitatea şi misiunea ortodoxă contemporană”, Bucureşti, Centrul Național pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae”, 5-8 octombrie 2014
Anul omagial euharistic, al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, iniţiat de Părintele Patriarh Daniel, a mobilizat întreaga Biserică Ortodoxă Română, din Ţară şi din Diaspora, la aprofundarea înţelegerii şi extinderii practicii acestor două Taine fundamentale ale vieţii creştine. Predicile de la amvon, dezbaterile în cercuri largi de preoţi şi credincioşi, studiile şi articolele din publicaţiile centrale şi locale ale Bisericii au tratat această temă, atât din punct de vedere teologic, cât şi din punct de vedere practic. Deşi ne-am fi aşteptat ca poziţiile teologilor şi ale preoţilor cu privire la cele două Sfinte Taine să fie identice sau apropiate, ele sunt totuşi, adeseori, diferite sau chiar contradictorii.
Acest lucru nu trebuie să ne uimească, dacă ţinem seama de tradiţia de secole a practicii acestor Sfinte Taine în Biserica noastră şi în celelalte Biserici Ortodoxe locale, care i-a obişnuit pe credincioşi să se spovedească şi să se împărtăşească doar în cele patru posturi de peste an sau chiar numai odată pe an, în Postul Paştilor. Porunca a patra din cele nouă „Porunci bisericeşti” (luate din Catehismul catolic în secolul al XVII-lea) spune tocmai acest lucru. Însă puţini ştiu că această „Poruncă” urmărea corectarea unei stări de extremă decădere de la practica celor două Sfinte Taine, într-o vreme în care majoritatea credincioşilor nu se mai spovedea şi împărtăşea nici măcar odată pe an. În această situaţie, era firesc ca cele două Taine să se administreze împreună, adică Spovedania să preceadă împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi tot firesc era să se ceară şi postul de şapte sau cel puţin trei zile înaintea împărtăşirii pentru cei care nu ţineau tot Postul. Revenirea la practica normală a celor două Sf. Taine, după secole de deviere, nu se poate face decât cu înţelepciune şi cu răbdare, dar şi cu fermitate în străduinţa de a-L împărtăşii pe Hristos credincioşilor. O tradiţie atât de lungă, nu se poate schimba uşor, mai cu seamă, dacă i se dă caracterul de sfântă. Strădania noastră de a-i apropia pe credincioşi de Sfântul Potir nu se ridică împotriva oamenilor care împiedică pe alţii să se împărtăşească sau care se ţin ei înşişi departe de Hristos euharistic, ci împotriva diavolului care nu urăşte nimic mai mult ca pe Hristos din Sfânta Împărtăşanie. Pe o frescă din biserica bolniţei de la mânăstirea Hurezi, înfăţişând Biserica sub formă de corabie pe valurile mării (lumii), se observă cum diavolul din afara corabiei îşi îndreaptă săgeata nu spre Hristos care este la cârmă, ci spre Potirul cu Sfânta Împărtăşanie din mijlocul corabiei. Învăţăm de aici că tactica diavolului pentru a-i îndepărta pe credincioşi de Hristos începe prin a-i îndepărta de Sfânta Împărtăşanie. Credinciosul care nu se hrăneşte mereu cu Hristos euharistic mută accentul credinţei sale de pe solidaritatea cu semenii, pe sine însuşi şi pe căutarea interesului propriu. Astfel credinţa lui devine o credinţă pietistă, formalistă şi fără roade.
Aceeaşi luptă a dus-o şi Sf. Nicodim Aghioritul care a iniţiat în secolul al XVIII-lea o mare mişcare de înnoire isihastă şi liturgică prin revenirea la practica Bisericii primare, atât în ce priveşte Spovedania şi Împărtăşania, cât şi în ce priveşte rugăciunea lăuntrică sau a inimii. După exemplul Sf. Paisie Velicicovski de la Neamţ (trăitor la Muntele Athos între anii 1746-1763), primul monah athonit în vremea sa care a cercetat scrierile vechi filocalice, Sf. Nicodim a adunat scrierile mai multor autori isihaşti din vechime şi le-a publicat în cartea intitulată de el „Filocalie” (Veneţia, 1782). În aceste scrieri este vorba cu deosebire de practica rugăciunii lăuntrice sau a rugăciunii lui Iisus, dar şi de viaţa liturgică cu centrul în Euharistie. Rugăciunea lăuntrică sau a inimii nu poate fi despărţită de rugăciunea liturgică a Bisericii, îndeosebi de Euharistie, din care ea îşi trage seva. Până şi isihaştii, care se dedicau exclusiv practicării rugăciunii lui Iisus, nu lipseau, sâmbăta şi duminica, de la Sf. Liturghie pentru a se împărtăşi cu Sf. Taine. Din cercetarea acestor scrieri, Sf. Nicodim şi-a dat seama că decadenţa vieţii duhovniceşti din vremea sa se datora uitării rugăciunii inimii, cu consecinţa reducerii vieţii liturgice la un ritual monoton care mai mult oboseşte, decât înnoieşte mintea şi inima. Sfânta Liturghie însăşi devenise o slujbă printre altele, din moment ce nu se mai împărtăşea decât preotul la Altar. Astfel Biserica se reducea la preotul slujitor.
Sf. Nicodim a cercetat, de asemenea, şi scrierile marilor Părinţi, îndeosebi din secolele IV şi V, precum şi canoanele referitoare la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi a alcătuit un tratat despre „Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine”. Primul ei capitol începe aşa:„Toţibinecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi, 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrarea Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri”. În aceste patru puncte, Sf. Nicodim sintetizează Tradiţia sănătoasă a Bisericii dintotdeauna privitoare la împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. În acelaşi timp, Sf. Nicodim a scris şi un “Îndreptar pentru Taina Spovedaniei”, un manual scurt de spovedanie cu îndrumări deosebit de preţioase care n-ar trebui să lipsească din mâna niciunui preot şi credincios. Aceste două scrieri, împreună cu „Filocalia” şi cu celelalte numeroase scrieri ale Sf. Nicodim au exercitat o mare influenţă asupra vieţii duhovniceşti din întreaga Ortodoxie. Din păcate, cartea despre “Deasa împărtăşire… “ n-a fost tradusă şi publicată, în româneşte, decât recent (1992). Explicaţia o putem găsi şi în faptul că, în tradiţia românească, părinţii noştri duhovniceşti au pus accentul mai mult pe spovedanie, decât pe împărtăşire. Practica spovedaniei dese, mai cu seamă în mânăstiri, şi a rugăciunilor de dezlegare de păcate este o caracteristică a spiritualităţii româneşti care accentuează conştiinţa păcatului şi necesitatea pocăinţei, fără de care harul Sfintelor Taine nu poate lucra în credincios. Părinţii noştri au avut îndeosebi în vedere folosul duhovnicesc pe care-l aduce spovedania deasă.
Aici se pune problema legăturii dintre spovedanie şi împărtăşirea cu Sf. Taine. Spovedania este Taina prin care Dumnezeu ne iartă păcatele atunci când le mărturisim cu pocăinţă sinceră şi cu hotărârea de nu le mai repeta. În practica veche a Bisericii, spovedania era publică, adică se făcea în faţa episcopului şi clerului slujitor şi a întregii comunităţi. Se mărturiseau numai păcatele mari, opritoare de la Sf. Împărtăşanie. Acestea erau: apostazia sau lepădarea de Hristos (în vremea persecuţiilor, unii creştini se lepădau de Hristos, dar se şi întorceau la Biserică prin mărturisirea păcatului lor), crima (inclusiv avortul sau împiedicarea prin diferite mijloace a naşterii de prunci), desfrâul şi adulterul, asuprirea sau nedreptăţirea semenilor şi ura sau refuzul de a ierta pe semeni. Pentru aceste păcate, penitentul era oprit de la împărtăşire pentru un anumit timp, în funcţie şi de pocăinţa pe care o avea. Cei opriţi de la împărtăşire nu mai puteau participa la „Liturghia credincioşilor”, ci stăteau împreună cu catehumenii la intrarea în biserică şi ascultau doar „Liturghia catehumenilor”, după care părăseau biserica. La „Liturghia credincioşilor” participau numai credincioşii care se împărtăşeau, fără nici o excepţie. Păcatele mari îl aduc pe credincios în starea de a-şi pierde harul Botezului şi implicit calitatea de membru al Bisericii. Or, condiţia principală pentru a ne împărtăşii cu Sf. Taine este aceea de a fi membrii deplini ai Bisericii, de a nu fi despărţiţi de Biserică prin păcategrave. Tocmai de aceea, în rugăciunea după mărturisire, duhovnicul cere lui Dumnezeu, zicând: „…împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică, în Iisus Hristos, Domnul nostru”. Păcatele mici, nu se socoteau ca opritoare de la împărtăşire pentru că ele nu ne despart de Hristos şi de Biserica cu care Hristos se identifică. Acestea nici nu se spovedeau, considerându-se că se iartă prin părerea de rău (căinţa) pentru săvârşirea lor şi prin împărtăşire. Oricum, iertarea păcatelor vine din Jertfa lui Hristos de care ne împărtăşim, primind Trupul şi Sângele Său. De aceea, Împărtăşania se dă “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Vorbind de spovedania publică din vechime, ne putem da seama de forţa lăuntrică şi smerenia pe care o aveau credincioşii de a-şi dezvălui păcatele în faţa întregii comunităţi, dar şi de harul pe care-l primeau pentru pocăinţa lor publică şi care le vindeca mai uşor şi mai repede sufletul de neputinţa păcatului.
Începând cu secolul al IV-lea, odată cu libertatea dată creştinilor de Sf. Împărat Constantin cel Mare şi cu dezvoltarea monahismului, spovedania a devenit particulară, iar preotul a fost oprit să dezvăluie secretul mărturisirii. De spovedanie s-a legat acum şi îndrumarea duhovnicească sau povăţuirea în lupta cu patimile. Se mărturiseau de acum şi păcatele mici, care pot deveni mari dacă ne robesc. Totuşi îndrumarea duhovnicească nu aparţinea exclusiv episcopilor şi preoţilor, ci şi monahilor îmbunătăţiţi. Aceştia primeau dezvăluirea cugetului (adică a păcatelor) celor care li se încredinţau spre povăţuire, cu tot ceea ce ţinea de starea sufletească, dar nu puteau dezlega păcatele, nefiind hirotoniţi. Pentru dezlegare erau trimişi la un preot duhovnic. Practica îndrumării duhovniceşti de către călugări (sau călugăriţe) cu viaţă curată şi cu experienţă în lupta cu păcatul este prezentă şi astăzi în mânăstiri din Grecia, din Rusia şi chiar din România. Ea trebuie încurajată, mai cu seamă în vremea noastră când avem puţini preoţi cu experienţa duhovnicească necesară îndrumării în situaţii din ce în ce mai complexe şi mai dificile. Povăţuirea duhovnicească constantă, fie din partea preotului duhovnic, fie din partea unui monah îmbunătăţit este absolut necesară progresului duhovnicesc. Nu există progres duhovnicesc fără un povăţuitor care să ne urmărească constant evoluţia vieţii duhovniceşti. De aceea, Părintele Paisie (Olaru) de la Sihăstria (+1990) spunea că Taina Spovedaniei regulate cu îndrumările primite din partea duhovnicului ne poate aduce mai mult folos duhovnicesc decât chiar Taina Împărtăşaniei, dacă aceasta este primită fără pregătirea cuvenită. Într’adevăr prin mărturisirea deasă, sufletul se smereşte, îşi recunoaşte starea permanentă de cădere, îşi plânge păcatul şi se pocăieşte. Iar Împărtăşania pecetluieşte această stare de pocăinţă şi ne dă puterea şi curajul să luptăm „până la sânge” (Evrei 12, 4) cu păcatul şi cu toată răutatea care ne înconjoară. De aceea, numai în stare de pocăinţă ne putem împărtăşi cu folos. Iar pocăinţa se naşte mai uşor atunci când ne cercetăm cugetul, ne smerim şi ne spovedim. Mântuitorul a dat puterea iertării păcatelor numai apostolilor şi prin ei episcopilor, succesorii lor, iar prin aceştia şi preoţilor tocmai pentru ca să ne smerim unii în faţa celorlalţi şi să ne supunem unei rânduieli care nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aceeaşi smerenie şi aceeaşi supunere se cere şi de la episcopi şi de la preoţi, care se spovedesc la fel ca şi mirenii.
Dezlegarea de păcate prin Taina Spovedaniei nu trebuie privită juridic sau ca o lucrare magică. Dumnezeu iartă păcatele dacă le spovedim cu sinceritate şi cu părere de rău, dar nu şterge totodată şi urmele păcatului sau rănile pricinuite de păcat cu care trebuie să luptăm în continuare. Ne-ar trebui o pocăinţă extrem de profundă pentru a ne vindeca şi de consecinţele păcatelor odată cu mărturisirea lor. Lucrarea păcatului rămâne aşadar în noi chiar dacă păcatul în sine nu mai există pentru că a fost şters de harul Tainei. De aceea, putem cădea din nou, până când încetează în noi lucrarea păcatului. Procesul de vindecare a firii de păcat poate dura întreaga viaţă. În fond, toată viaţa este o luptă permanentă de curăţire şi de sfinţire a firii noastre pentru ca harul care se ascunde în inimă de la Botez să poată lucra în noi cu tot mai multă libertate, adică să fie tot mai puţin îngrădit de lucrarea păcatului. Dumnezeu îngăduie pentru smerenia noastră să fim munciţi de anumite păcate sau patimi lăuntrice până la sfârşitul vieţii. Dar dacă suntem mereu în luptă, sub povăţuirea unui duhovnic experimentat, harul Spovedaniei şi al Împărtăşaniei va birui în cele din urmă cu totul lucrarea păcatului. Nu putem amâna deci Spovedania, nici Împărtăşania, pe motivul că suntem nevrednici, decât cu preţul de a ne lipsi de cel mai mare dar în lupta cu păcatul şi implicit cu greutăţile vieţii care sunt consecinţele păcatelor noastre, ale neamului şi ale umanităţii întregi, în virtutea unităţii ontologice a tuturor oamenilor şi a creaţiei întregi.
De asemenea, nu trebuie să legăm în mod absolut Împărtăşania de Spovedanie. Nici un canon nu prevede lucrul acesta. Ele sunt două Taine diferite, deşi legate intim, în sensul că Euharistia este izvorul tuturor Tainelor Bisericii, al Bisericii însăşi, întrucât ea (Euharistia) constituie Biserica, transformă adunarea liturgică în Biserică, adică în „trupul lui Hristos”. Fără Euharistie, Biserica nu poate exista, nu se poate manifesta ca „trup al lui Hristos”. Ea poate fi doar o simplă adunare a credincioşilor, cum sunt adunările sectare, dar nu o Taină (mister), Taina trupului Domnului care-i transformă pe credincioşi în Hristos, îi face mădulare ale trupului Său şi mădulare unii altora. Este adevărat că harul Sf. Taine nu lucrează în noi fără participarea noastră prin rugăciune şi asceză la această transformare ontologică. Harul este exigent. El aşteaptă împreuna noastră lucrare pe măsura lui. Şi cum în Euharistie primim plinătatea harului, trebuie să ne ostenim să lucrăm împreună cu el, făcând tot efortul de care suntem capabili pentru a ne sfinţi viaţa, luptându-ne „până la sânge” (Evrei 12, 4) cu păcatul şi împlinind întru toate Poruncile lui Dumnezeu.
Spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligaţie pentru a ne împărtăşii, ci spovedania făcută din inimă şi cu lacrimi de pocăinţă. Adeseori, din motive independente de noi, nu ne putem spovedi de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie, adică duminică de duminică. Totuşi dacă nu avem pe conştiinţă păcatele mari, enumerate mai sus, ne putem apropia, cu binecuvântarea preotului, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Important este să dorim Împărtăşania, să fim conştienţi că Hristos euharistic este totul pentru noi, El este viaţa noastră şi Pâinea cea adevărată, care ne hrăneşte nu numai sufletul, ci şi trupul. Important este, de asemenea, să ne apropiem de fiecare dată de împărtăşirea cu Sfintele Taine cu pocăinţă, dacă se poate cu lacrimi, cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, adică cu conştiinţa profundă că nu suntem vrednici de ele. În faţa Sf. Potir trebuie să zicem: „Doamne, ştiu că sunt nevrednic să mă împărtăşesc, dar fără de Tine nu pot trăi”. Dacă gândim astfel, cu siguranţă, Hristos nu ne va osândi, oricât de nevrednici am fi. El nu ne osândeşte pentru că ştie că sentimentul şi conştiinţa nevredniciei ne ajută să nu rămânem nepăsători faţă de un aşa de mare dar, ci ne angajează într-o luptă permanentă cu păcatul şi pentru împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Astfel harul Sfintelor Taine îşi împreună lucrarea sa cu efortul propriu de îmbunătăţire.
Acest efort constă, în primul rând, din nevoinţa în rugăciune. Nimic nu este mai important în viaţa omului ca rugăciunea minţii unită cu inima. Există o rugăciune a buzelor şi o rugăciune a minţii separată de inimă, dar ele nu sunt decât trepte spre rugăciunea deplină a minţii unită cu inima. Spre aceasta din urmă trebuie să tindem toată viaţa, căci numai ea ne uneşte cu Dumnezeu şi ne dă echilibrul sufletesc şi pacea inimii. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes 5, 17) este măsura rugăciunii. Din Tradiţia isihastă, înnoită la noi de Sf. Paisie de la Neamţ (+1794) şi învăţată de marii noştri duhovnici până azi, ştim că „rugăciunea de toată vremea” sau „rugăciunea neîncetată” a monahului şi a creştinului este „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune scurtă sau altele şi mai scurte ca: „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne ajută-mă”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne ai milă de robul /robii Tăi…”, fără să uităm rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”… trebuie repetate mereu în cursul zilei, în orice împrejurare ne-am afla, pentru ca mintea să fie tot timpul ocupată cu rugăciunea. Astfel, încetul cu încetul, mintea, care este o energie a inimii, coboară în inimă şi se odihneşte în ea, dăruindu-ne pacea inimii şi mulţumirea sufletească după care tinde tot omul. Dacă rostim mereu astfel de rugăciuni scurte, vom constata că atunci când ne rugăm acasă, dimineaţa şi seara, sau la biserică, în duminici şi sărbători, mintea se concentrează mai uşor la cele ce citim sau auzim, pătrunde mai bine sensul rugăciunii şi simte lucrarea harului în adâncul inimii. Mai cu seamă, la Sfânta Liturghie trebuie să avem atenţia întreagă concentrată la ritualul Sfintei Jertfe, care constă din rugăciuni rostite de preot şi din răspunsurile date de credincioşi. Dacă suntem atenţi şi cu luare aminte, atmosfera din biserică, încărcată de harul rugăciunii şi al cântării, intră în inimă şi ne dă o bucurie şi o pace de negrăit. Cu această bucurie şi pace ne şi împărtăşim cu Sfintele Taine. Dacă nu suntem obişnuiţi cu „rugăciunea de toată vremea”, dacă ne rugăm doar sporadic, pentru că nu avem dragoste de rugăciune şi implicit dragoste de Dumnezeu din care se naşte dragostea de rugăciune, slujbele Bisericii nu ne vor odihni, le vom trăi ca pe o povară adăugată la poverile vieţii de toate zilele. Astfel vom renunţa uşor la ele şi ne vom număra cu cei credincioşi doar cu numele.
Rugăciunea este susţinută de post şi de alte practici ascetice. Ortodoxia este prin excelenţă o Biserică ascetică. Fără asceză cuprinzătoare, trupească şi sufletească, este cu neputinţă să simţim harul şi să participăm la lucrarea lui din inima noastră. Postul subţiază trupul şi întăreşte duhul. Postul potoleşte aprinderea simţurilor şi ajută minţii să coboare în inimă. Este imposibil să ne rugăm cu stomacul plin, căci mâncarea şi băutura atrag mintea în simţuri şi o împiedică să coboare în inimă. Tot astfel şi neînfrânarea de la plăcerile trupeşti şi grijile exagerate pentru lucrurile materiale împrăştie mintea în cele din afară. Harul Sfintelor Taine conjugat cu rugăciunea şi asceza personală fac din credincios un om echilibrat şi cumpătat în toate. Un om sensibil, de asemenea, la durerile şi nevoile semenilor. Un astfel de om trăieşte în modul cel mai real bucuriile şi suferinţele semenilor săi, ale umanităţii şi ale creaţiei întregi pentru că harul Sfintelor Taine i-a vindecat inima de boala păcatului. Inima lui, transfigurată de lucrarea harul, şi-a regăsit unitatea ontologică cu întreaga creaţie care se recapitulează în ea ca într-un focar.
Gândindu-mă cu durere la starea de decădere a vieţii duhovniceşti de astăzi, până şi în rândul credincioşilor practicanţi, datorată neglijării Spovedaniei şi Împărtăşaniei şi având ca arhiereu datoria de a propovădui nu numai dreapta învăţătură, ci şi dreapta trăire şi practicare a credinţei, nu încetez să îndemn pe credincioşi să se apropie mai des, chiar regulat, atât de Taina Spovedaniei, cât şi de Taina Împărtăşaniei. Nu trebuie să ne ruşinăm să ne mărturisim păcatele, ci să ne ruşinăm când le săvârşim şi nu trebuie să ne temem de împărtăşirea cu Sfintele Taine care ne dau viaţă, ci să ne temem de moartea spirituală în care petrecem stând departe de ele. Spovedania nu este judecată, nici condamnare, ci uşurare de povara păcatului, iar Împărtăşania este darul exclusiv al milostivirii lui Dumnezeu pentru ca să avem viaţă întru noi şi nu răsplată pentru vreo nevoinţă sau virtute.
Îndemn mai întâi pe Preacucernicii Preoţi la o pastoraţie individuală care priveşte pe fiecare credincios în parte. Nu-i suficient să-i chemăm pe credincioşi de la Amvon sau din faţa Sf. Altar la mărturisirea păcatelor şi la împărtăşirea cu Sfintele Taine, explicându-le importanţa lor. Mulţi nu înţeleg chemarea sau nu au îndrăzneala de a-i da urmare pentru că nu sunt obişnuiţi să se spovedească şi să se împărtăşească. Nimeni nu i-a îndemnat în mod individual să facă aceasta. Bolile nu se tratează în grup, ci personal. De aceea, când constatăm că un credincios care vine la biserică, nu se spovedeşte şi nu se împărtăşeşte niciodată sau o face foarte rar, trebuie să ne apropiem de el cu dragoste şi să-l ajutăm să înţeleagă de cât dar se lipseşte stând departe de Sfintele Taine. Ca păstori de suflete, nu putem fi indiferenţi faţă de starea fiecărui fiu duhovnicesc. Când o oaie nu mănâncă, Păstorul înţelege imediat că este bolnavă şi face tot ce-i stă în putinţă ca s-o vindece. Este adevărat că mulţi credincioşi, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, slujesc şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Obişnuiţi cu o viaţă duhovnicească superficială, trăind uneori în păcate mari, le este foarte greu să se lase de ele pentru a intra în rânduiala sănătoasă a Bisericii cu privire la Sfintele Taine. Dacă în vechime, toţi cei prezenţi la Sfânta Liturghie se împărtăşeau fără excepţie, împărtăşirea cu Sfintele Taine fiind în primul rând un act comunitar şi apoi individual, astăzi ea are doar un caracter individual, fiecare credincios împărtăşindu-se când crede de cuviinţă. Altădată, oprirea de la împărtăşire exercita o influenţă pozitivă, atât psihologică, cât şi duhovnicească, asupra penitentului care stătea la uşa bisericii şi cerea iertare de la semenii săi, ca şi rugăciunea lor. Astăzi nimeni nu mai ştie cine este oprit şi cine nu este oprit de la Sfintele Taine. Cei mai mulţi se opresc ei singuri pentru că se simt nevrednici. Totuşi din zecile sau chiar sutele de credincioşi care participă la Sfânta Liturghie în fiecare parohie, cu siguranţă că cei mai mulţi nu au păcatele mari enumerate mai sus şi se pot împărtăşi de fiecare dată, dacă preotul se interesează de mântuirea lor şi-i îndeamnă pe fiecare în parte, până când se creează o tradiţie sănătoasă. Copiii şi cei în vârstă trebuie să fie primii la împărtăşit la fiecare Liturghie. Cei cu păcate mari vor fi ajutaţi, prin spovedanie, să depăşească păcatul pentru ca să intre şi ei în rânduiala normală a împărtăşirii regulate. O parohie în care la Sfânta Liturghie nu se împărtăşeşte nimeni sau se împărtăşesc doar câţiva din cei prezenţi este o parohie moartă. Ea poate învia numai prin împărtăşirea regulată a credincioşilor care le aduce mereu pe Hristos în suflet şi în trup. Iar Hristos îi uneşte pe credincioşi şi le dă viaţă din belşug. „Eu am venit ca lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”. Numai în Hristos suntem vii! Priviţi la o parohie în care credincioşii se împărtăşesc în majoritate regulat (întâlniţi astfel de parohii mai cu seamă în Diaspora) şi la una în care nu se împărtăşeşte nimeni. Diferenţa este într’adevăr ca dintre viaţă şi moarte. Ţine numai de noi episcopii şi preoţii să avem parohii vii sau moarte! Dacă anul euharistic 2014 va produce doar studii şi articole sau numai predici şi cuvântări frumoase despre cele două Sfinte Taine, osteneala noastră rămâne zadarnică. Nădăjduim şi ne rugăm ca iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, lansată de Sfântul Sinod, să dea naştere unei adevărate mişcări de înnoire a vieţii liturgice până în ultima parohie a Bisericii noastre. Pentru aceasta şi ierarhii şi preoţii trebuie să-şi pună sufletul. Este cea dintâi şi cea mai importantă datorie a lor. Iar dacă avem parohii vii, preoţii şi credincioşii se vor angaja de la sine şi în viaţa cetăţii.
Mitropolitul Serafim